stările care din instinct… din obișnuință
se așază anapoda
pe fotoliul meu
în propriile sertare
fiecare cerșindu-și cu obrăznicie drepturile
vorbele care n-au păstrat tăcere
n-au păstrat… n-au cunoscut
minima discreție
toporișca
privirea cu 2 tăișuri
formalismele
grotele de iluzii

dar ce mai contează?!

azi sunt
acaparată
de mine însămi
în carne și oase
eu într-o rochie verde
mirosind a vișine sau a viscol
a cremă de stânjenei cu vanilie
eu locuind
ora mea
clipa absolut personală

departe
anotimpul acela ridicol încercând să-și ascundă ravagiile
în interioare cu plafoane decorative
o tristețe subită strecurată cândva
prin voalul respirației mele:
nu mă găsește:
nu mă mai caută!!

astăzi nu-mi permit
vise inestetice
cotropite psihologic
de aceea
sunt
a brățării din jad
a porțelanului cu iasomie
de ce nu ?!
a muzicii insistente a lui hauser

ca să fiu
a lor
ca să am
clipa aceasta
fără să crâcnesc
timpuri nesfârșite am rupt
bucată cu bucată
din mine:

sunt așa de întreagă!