Cu ochii-și spală cerul adâncurile din gene,
când soarele sărută tălpi de-anotimp aprins,
îi șuieră în vânt albastrul scurs din vene,
din trupul trecător, de firul vieții prins.

E iarnă, focul arde în pulsul rece-al serii,
prin vise-'nmiresmate, durerea, calcă-n sfere;
e caldă dimineața, trezesc tâmpla tăcerii
sinapsele fierbinți. Curg raze-n caractere.

Sprânceana albă a mării se-'ncruntă pe la țărmuri;
pe apele mândriei plutesc moarte planete;
ard munții-n miezul zilei lava din grele somnuri;
ecoul, călător, pulsează prin comete.

Cearcăne de lumină cad pe oglinzi de chin;
ne tulbură o șoaptă de glas catifelin!