uitarea a crescut mai înaltă ca noi
sângele plecat să te caute nu s-a mai întors
din gâtul retezat al clipei plouă necontenit

trag în piept parfumul descompunerii
golurile din memorie
spațiile mari dintre lucrurile mici
plămânii se umflă se umflă
muzica se revarsă peste marginea trupului
atât de multă noaptea nu poate umple conturul deschis de femeie

îngân același cântec
îngân același cântec

ascultă trecutul în cana cu apă
din cuvintele strânse sub limba ceasului mort
inventează o cameră plină cu nimicuri
un ultim refugiu pe pământ
o masă cu două scaune
o melodie oarecare pusă pe repeat
și o fereastră însângerată prin care iese ploaia