Cu palma ta, îmi desfăceai destinul,
Îmi pare că-mi ziceai că sunt frumos...
De prin caiși dulceața, ca și vinul
Din apă binecuvântată de Hristos,

Se scutura în aer și prin poame.
Sus, miroseau caișii, mâna goală
Se străduia prin rodul de prin coame
Sclipi-ț-ar trupul cu sclipiri de fală!

Caisele-ntrupează-un drum de rod
Îmi pare că-s magii, că-s vrăji de ceață
Întins livezii ca un fel de pod
Cu rotunjimi ce dau a dimineață.

Eu sunt bărbatul tău, la-frunte-amoiul,
Astrânge-mă, îți zic, din depărtare...
Dar glasul meu, sărmanul, ca strigoiul
Se pierde în tăcerea cea mai mare;

Adastă-acum în iarba ce te cheamă,
Ca pe un flutur gol, recunoscut!
Dar nu, rămâi doar gândul meu de seamă
Că niciodată nu te-am cunoscut;

Căci între noi, bătăi de ani de râpă
Mâncați de antipozi și de-arahnide
Desene moi, ce trupul ți-l ocupă
Un strai frumos și oasele silfide.

Îmi pare, cu o nimfă să te-asemeni,
iar de invoc Egiptul, sunt robit
să zac acum lângă ăști doi gemeni
genunchii tăi, și nici nu i-am zărit.

Nu fi acum o fluturare rară...
Îmi pare că pe-afară-i rost de mas
Și gând la gând, spre mine te coboară
În carnea-n care încă am rămas.

()

Ce să-ți mai spun acum, la despărțire?
Frumoasă ești, nebuna mea nălucă
Din pomul cu esențe în neștire
Îți dau caise, calea să-ți aducă...