eu nu știu să trăiesc frumos, să curăț mărul cu cuțitul și să-l așez apoi în farfurie
prefer să mușc, să-mi înfig colții-n pulpa albă și zeama să se scurgă spre bărbie

Dumnezeu trebuie clădit nu găsit
nu ajunge să ridicăm biserici, temple zidite pe spaime
ca să se lege suflet de suflet, trebuie să adăugăm iubire
și să dospim cu sânge, lacrimi și sudoare
pentru că omul, în adâncul ființei sale nu-i decât
o biată floare ce tânjește după iubire
după ploaia ce aduce viață în respirația uscată a deșertului

Ierusalime, nu am venit să iau locul nimănui chiar dacă toată lumea așteaptă
departe de mine gândul sau fapta tocmite pe ură
așteptarea ca orice alt lucru își are un sfârșit
chiar dacă uităm de cele mai multe ori începutul
trăirea mă desparte de moarte și prezentul desparte cerul de pământ
iubirea e singura floare ce-ar trebui sădită în sufletele oamenilor
dar nu mai sunt grădinări că să ne îngrijească

vă-îmbrac în lumină, m-acoperiți în uitare, speriați de atâta iubire