ți-am promis o goană nebună
pe-o coamă de deal călărind
pe calul meu sur
ca fundal am ales un amurg roșiatic
ai zâmbit visătoare și m-ai întrebat
cu ce vreau să fii îmbrăcată
m-am prefăcut mirat
poeții sunt îngeri și n-au nevoie de haine
știai că-i un joc și ar fi trebuit...

brusc gura ta s-a făcut cupă de excavator
și eu eram dealul...
(aici derulez repede filmul și văd amețit
cum coama lui se preface într-un grohotiș
plin de hopuri lăsând să se vadă
un soare bolnav pe un cer la apus
ca o mare vânătă și amară)

acum mă întrebi de mai vreau să te iau
pe calul meu sur
pe bancă nu mai stăm lipiți ca demult
stăm unul și altul aproape la capăt de bancă
stingheriți parcă de neprivirile
trecătorilor
abulici cu ochii în telefoane
și cele câteva palme ce ne despart
sunt mari cât o viață de om

poate
te-aud în șoaptă spunând
poate mai e timp de galopul promis
măcar c-un vers...
pegasul nu vezi îți spun cu glas resemnat
e cu picioarele rupte-n hârtoape
și aripile lui
inimă draga mea dragă
sunt doar niște cioturi

cine azi mai citește
pe cine mai interesează versul tău
în adânc de tăceri e-un rânjet sarcastic
ia mai ducă-se dracului nechezatul de gloabă...