două matahale au intrat peste liniștea mea
să-mi închidă între zăbrele aerul distinct
purtau salopete de firmă să intimideze jumătate din viața mea
în preajma lor despre care știu că fie vin cu noaptea în cap
de parcă i-ar alunga cineva din propria casă
fie întârzie cu bună-știință pentru enervarea orgoliilor

aveau niște mașini ciudate îndreptate spre ferestre
mult zgomot și praf umpleau golurile formate în avans
au zis stai la perete pune-ți mâinile la urechi și închide ochii
și așa fără auz fără văz se făcea din nou doamna aceea
povestea despre deportare cum tremura de spaimă
când trenul se oprea prin gări necunoscute
și toată lumea trebuia să coboare să se ascundă
până nu mai era nimic pe cer

am deschis brusc ochii și am țipat de acolo din peretele care tremura
eu nu stau decât în fața conștiinței mele