Nici nu știu pe unde să mai caut
acest tribunal divin despre care vorbesc nebunii
în timpul crizelor de personalitate,
ca să-mi vărs amarul și să lansez scrisori deschise
către toate colțurile Universului.
Să-i dau în judecată pe toți acei oameni de paie,
pe toate acele buruieni uscate,
stropite cu sudoarea ignigenă a neputinței
și lăsate să ardă sub un soare răbdător -
încet, sigur și frumos.
Dragoste, acei oameni de paie care au mințit cu adevărul
și care au furat ani buni din viețile tuturor
cu simulacrele lor, cu licitațiile lor puse în scenă,
cu moartea lor plină de viață.
Dragoste, pe sânul tău de lapte și miere vreau să îmi odihnesc capul
și să strig către infinit printre suspinele
lăsate să plonjeze în marea deschisă între noi
ca plaga unui pământ înconjurat și toropit.
Deși am uitat să-ți scriu poezii,
îmi mai aduc aminte de tine printre picături
atunci când plouă cu ferirea altora.
Mă plimb pe podețul dintre astăzi și mâine,
înainte și înapoi ca un leu în cușcă,
de mână cu amintirea ta.
Și nu-ți mai scriu decât această poemă deschisă,
ascunsă într-o scrisoare pe care n-o va citi nimeni
decât printre picături
atunci când o să plouă cu absența noastră.