Stau pe scaun și mănânc pizza,
cine a spus că nu există măcar un pic de înțelepciune și în relaxare?
Chiar așa,
ce atâtea revoluții și spasme eliberatoare?!
Noi stăm pe scaun și mâncăm pizza,
eu, frații și surorile mele de colesterol,
și o să ne ridicăm exact atunci când se va întâmpla
să ni se ia și ultima bucată.
Înălțarea a devenit și-așa destul de demodată,
aici, unde noaptea crește tot timpul și lumina se scumpește pe nesimțite.
Închin și ultima bucată de pizza în numele vostru,
frați și surori de moarte,
e timpul să ne întoarcem de unde am venit,
înapoi pe crengile arborilor noștri genealogici.
Să adormim ca niște bebeluși
și să ne învelim cu pleoapele celor care ne veghează,
să punem capul pe pungile de sub ochi
și să visăm la nemurirea unicornilor.
Ca niște Benjamini Buttoni să revenim la somnul cel mai dulce,
căci ne-am trăit deja bătrânețea percepției.
La toate acestea mă gândesc când stau pe scaun
și mănânc pizza.
Stomacul este cel mai profund organ din corpul uman,
cine a spus că nu există măcar un pic de înțelepciune și în visare?