ce-i pasă universului
că tu ai picioarele strâmbe
sau perfect aranjate
o noapte cu ferestre
durerea-n piept care îndoaie
toate perpendicularele
soarelui peste tine

că n-ai apucat încă
să te îndrăgostești de-adevăratelea
c-ai amânat... că te-ai pripit
ca azi-ul tău este povestea
cuiva știut de departe
în destinul căruia
te amesteci timid
luând poziția de drepți
în fața sorții

în teroarea aceasta
ca-ntr-un vehicul supraaglomerat
aruncăm câte-un ochi către mâine
cine sunt străinii aceia
care ne poartă veșmintele
umplute cu praf și cu sânge
cu dârele timpului
în fața lui însuși neputincios
cu deznădejde agățându-se
de celulele noastre
moarte

... amintindu-și de noi
ca de niște copii..
ca de niște frunze
ca de sentimente

căutăm oamenii
care știu să existe
ca și cum viața ar fi
prima și ultima
întâmplare
în preajma lor
cuvintele nu sperie
în grote – proprietăți personale
ritmul aprinde cântecul

eul nostru
întinde pădurea
taina din lăuntruri
iubirea luminii cu pământul

ne regăsim

în pântece cald
de mamă