Toamna s-a opărit de atâtea poteci carnivore...
prin nopțile ei fără dinți,
pictează cu cristale reci sevele ierbivore.
Echinopțiul s-a frânt de la sfinți;
pe risipirile frunzelor cad himere brune
și rămân doar frunzișuri fără de rune.

Bolta-i rătăcită prin amintirile ei parfumate...
din zile, presărată pe ramuri,aduce stigmate.
Roșcată ești de dogoarea pietrelor pustii...
o, toamnă, dulce-arămie, de unde vii?

-De ce ne-am iubi, de ce ne-am iubi,
spuse zeul ruginei,când visele vor muri?
Din interior doinele ne-or vorbi,
simțind în picurii ploii lacrima urii...

Pe mână-ți pică sărutul rece, ca o strânsoare,
file rupte zboară printre degetele soliei,
o, toamnă, pe vălul tău ars de soare
se întoarce lumea, fiorul, vremea melancoliei.