până la tine, cerul avea pereți,
avea striuri, tăișuri care puteau secționa, lungi fâșii,
clipe și clipe, zile și zile,
ani după ani,
avea urlete și atât de încet plângea că nu era nimeni să îl înțeleagă,
plângea în sine, cum plâng copacii după ce mor și devin oameni care nu mai pot visa,
iubita mea pierdută,
târzia mea târzie,
îl puteai rupe și din el curgea, iată,
un fel de mucegai, un fel de răceală,
cum îți intră prin vene
și face din tine nimic altceva decât o nesfârșită melancolie,
atât de dulce și de necesară otravă

hei, te aștept și ieri în același loc,
unde se pliază inima și numai tu
stai ascunsă acolo,
o însingurare pe care nimeni nu mai are cum
să o risipească