nu va fi prea greu să număr toate frunzele
acestei toamne prelungite, alungite prin cuvintele tale,
printre cărțile din bibliotecă, printre liniile covoarelor,
ca o iederă ce cuprinde casa întreagă, omul întreg
și îi aduce în dar o fărâmă din adâncul pădurii.
să nu crezi că îți scriu așa pentru că aș fi trist
sau pentru că aș vrea să-i dau tăcerii dreptul la cuvinte.
știu, mai vizitez uneori cimitirul viselor
(am trimis și eu câteva acolo),
mai încerc să pun câte-un picior la podul acela
despre care spuneai că nu se poate face vreodată
(te înșeli), însă astfel de lucruri cresc firesc din inima mea
pe care tu o cunoști cel mai bine –
nu ți-am lăsat nicio ușă închisă.
să nu crezi că îți scriu așa pentru că aș fi trist,
dar toamna asta strigă să spunem pe nume, cât mai e timp,
râurilor care vor îngheța,
copacilor sihaștrilor,
sorilor ce se vor micșora,
păsărilor însingurate, florilor uitate afară,
prietenilor care s-au dus în iarnă,
amintirilor ce se vor amintite.