de ceva timp, în fiecare dimineață mă trezesc cu senzația asta
e o chestiune pe care nu am cum s-o descriu, este ca și cum ai privi un copac înfrunzit
și pe care îl admiri cum o frunză pică ca o ultimă răsuflare
asta nu poți să uiți așa cum și eu nu uit primul sărut
pentru că, să-ți spun ceva, nimic nu este mai suav decât amintirea primei atingeri
poți să cuprinzi cu mâinile stelele, poți să ai tot pământul în palme
nimic însă nu se compară cu asta

cine nu a fugit măcar o dată de acasă, cine nu s-a încălzit măcar o dată cu licărul suav al dimineții
nu știe cum este să ții în pumni o picătură de lacrimă

am deschis o ușă și nu m-am uitat înapoi
nu am trântit-o, nu am făcut zgomot, am luat hotărârea asta înainte să te privesc cum dormeai dezvelită
da. asta este imaginea, acel corp dumnezeiesc printre cearceafuri
și eu, eu care fug. eu, cel care nu se mai uită la ceea ce a fost, dar care simte o pierdere

a pierde un obiect îți este poate indiferent
dar să pierzi o clipă nu se compară cu nimic, pentru că nimic nu este mai important
decât acea primă scânteie
câte dimineți poți să cuprinzi într-un vis, în câte oglinzi poți să vezi un surâs
și asta nu este nimic pe lângă durerea pe care o simți. dar
cine să înțeleagă ce este

după o noapte mă trezesc căzut pe asfalt singur în toată splendoarea cuvântului
singur pe asfalt, singur cu pustiul în carne

așa mă simt
legat
ca și cum aș fi
și n-aș fi
în fiecare dimineață mă trezesc cu senzația asta
deschid ușa de la balcon și am impresia că doamna e din ce în ce mai departe
aerul mi se pare uscat, marea nu mai urlă, cerul, deși înnorat pare mai limpede
și atât de aproape