credeam că în rândurile dintre
litere e aer
sau măcar că nu mă mai car
cu plasa goală acasă, dar
am deja un abecedar de matematici interioare
de care fug
pe trotinetă prin toate
parcurile

bun, sunt aici, am promis că scriu 4 sunete
pe săptămână,
dar țin hârciogi de mână ca pe o scuză,
deci vuvuzele.
mi-aș fi dorit să fi putut să-mi mai lipesc
o dată buzele de cosmeticele tale,
mai ales că mă simt infinit de singur,
insignifiant desigur pentru miriapodul geopolitic.

fiind într-un rabat continuu, adică în cerc,
adică încerc să mă mint că doar tu ești de vină că
nu mai merg pe biclă,
sau cine știe ce altă amintire.
oricum, credeam că ceea ce înseamnă să scrii rânduri
înseamnă să fii de acord cu uitatul în gol, observ că
prietenii mei bărbați zic că asta ar fi faza.

sunt într-o scară de bloc,
vecinii nu mai țipă, cum o făceau deobicei,
ci tac. tac zi și noapte.
nu se mai termină.
mâine de la capăt.
în cerc, încerc.