Inima zgomotos bate,
gândurile odihnă cer,
vorbele – au tăcut demult.
Ochii refuză realitatea obositoare
strânsă-n ghemul zilei ce-abia a trecut.
Iertarea și uitarea sunt chemate
a ridica zidul înalt,
genele se unesc strângând și ascunzând
lacrimi cristaline căutătoare de libertate.
Pleoapele precum fluturii aripile-și strâng,
cuminți așteptând zâmbetul zorilor
când,
harfele copacilor se vor auzi cântând.
Îngerul dimineții va veni zâmbitor,
cu speranța pusă pe-o tavă de-argint,
oferită drept – ceașcă de cafea.