calea celor o mie de transformări

așa cum trupul se dă robit muncii, așa și cugetul trebuie să cadă pradă înălțării
iar cunoașterea trebuie să alerge câteva leghe înainte
ca să-i facă loc sufletului…

pavilionul se pleacă în fața vântului

și am recunoscut măreția și tăria destinului
în fața căruia, eu un fir de praf
am căzut la pământ plin de venerație

lasă-i să spună ce vor

și am rostit numele tău Doamne
dar mai era destul loc în sufletul meu, și l-am repetat
iar ceilalți priveau în gol fără să înțeleagă rostul

și am privit infinitul

acolo, în departele aproape,
lumea pierea și se năștea concomitent
iar ritmul acesta straniu se numea ființare și neființare

… “mama, astăzi fiul tau”…