mă uit în jur și nu mai cred
în nimic,
de cele mai multe ori jelim
propria durere,
poate lucrurile sunt orânduite în vreun fel,
poate nu suntem la mila destinului,

nu știu de ce,
mai demult linia orizontului
mi se părea senină și dreaptă,
astăzi se frânge parcă într-un zbor
de albatros rănit,

vine un moment în care începi să pierzi
treptat
câte un prieten,
câte o onomastică,
câte o iubită,
câte o înmormântare
de părinte,
când începi să-ți pierzi mințile,
când auzi despre boli crunte și
bătrâneți chinuite,
când ai vrea să crezi cu disperare în ceva
chiar dacă nu credeai și nu te temeai
de nimic,

în inerția noastră uităm a onora viața,
credem că îi vom avea lângă noi pe cei dragi pentru
totdeauna,
moartea e un subiect tabu despre care nu vorbim,
prinși în durerea noastră jelim,

odată linia orizontului mi se părea clară,
astăzi cerul are culoarea pământului,
nu știu de ce confund tot mai des
amurgul cu răsăritul,
nu știu,
poate până la urmă
orice sfârșit este doar
un nou început
teribil de trist