Nu-ți arăta mustrarea, ființă, grai de filă,
De-ai lacrima o pană ursită-n traiul scris,
Aruncă-n hău amarul, n-ai zborul interzis,
Arată doar ce dărui din nașterea umilă.

De-ai gândul copleșit de rele-apasătoare,
Nu îl urma , ci crede în fumegarea-adâncă,
Istoria își cară praful, tu, trup de stâncă,
Nu fi stafie oarbă, orbecăind la soare.

Să-ți duci polenul vieții-n altare aurite
Și să zâmbești durerii, din oase și din vetre,
Pe tâmple să ai stele din nopți înmărmurite,
Luminile blândeții să-ți calce-n pași, pe pietre.

De simți singurătate, când singur te trezești,
Aduți aminte-n lume, din Dumnezeu trăiești!