spune-mi, de ce nu mai simt
emoțiile în pupile?
de ce mai demult,
primăvara îmi trimitea
impulsuri prin artere?
zburau forme ciudate de păsări
prin pătrarul lunii pline...
spune-mi ceva,
de ce nu-mi mai creşte
dorința în penumbră?

îți mai vine să joci
pe ritmuri neînțelese
cu aripile tale de salcie,
cu picioare de lut?
poate eu, poate tu,
vom renaște din propria decadență
din compromisul uitării
păcatului de ieri,
remuşcării de azi,

câte clipe, câți ani,
prin vremuri ciudate
ne vom preface că nu a fost
nici o moarte de îngeri,
nici o ploaie de meteori
sub amarii cireși,
sub icoane de fier?

îmi trimiți o privire
prea verde pentru mine,
spui povestea veche
a marilor iubiri,
nu mai știi să ai răbdare
în mijlocul codrului,
nu mai știi să accepți revenirea
abstractelor secunde,
alegoria de atunci a fost la fel
ca și magnoliile fără frunze
din Rai,
nu eram decât noi
și o primăvară poate
prea devreme

mai ții minte
când căutam
naufragiați o iubire,
o epavă de lemn,
de lemn neînflorit,
preziceri albastre, tăcute din cer,
triste cuvinte ce curgeau
în suave licori
de vioară

se preface ceva,
se preface amurgul,
se preface în sânge,
în izvoare și miere,
şi echinocțiul cade
pe chipul tău
de mesteacăn,
nu ştiu cum,
prea tardiv,
prea devreme,
ca uitarea
într-un suflet de cremene