Flori de cireș cobor agale,
Ca norii-n rostogol pe cerul din Olimp,
Și-n pas de vals, cu unduiri domoale,
Îți făuresc cununa ta de nimb.

Din munți, izvoarele se-adună
În juru-ți mare se grăbesc să facă,
Iar din pământ cutremurul răsună,
Din spuma mării voind să te renască.

Dar umbra ta se-ascunde printre scorburi,
Doar inima se-aude cum se zbate,
Căci de-ar grăi s-ar înălța în stoluri
Puzderie de stele nestemate.

Și glasu-ți frânt de suspinări stacate
Își curmă oful în triste elegii:
„Cum aș putea să stăpânesc regate
Când, Domnul meu, Tu nu vrei să mai vii?”