mă primeai la tine
din ce în ce mai rar
tăcerile tale erau din ce în ce
mai casante
din streşini curgeau candelabre
de eternitate
sau poate ploi de zinc,
înmulțindu-mi cearcănele
de singurătate
şi pașii tăi
se estompau treptat într-un ecou
la intervale regulate
eu priveam depărtarea tot mai acut
prin emisfera unui pahar
ca printr-o clepsidră golită
de secunde
și întrebam ferestrele mute,
-cum se mai pot întoarce păsările călătoare
în același cuib abandonat cândva,
într-o vară surdă
iar oamenii se închid în sine
într-atât de mult
neavând curajul să facă măcar
un semn de rămas bun
celorlalți oameni din ei
în care s-au preschimbat
subit
peste noapte?