doar ochii tăi
mai sfidează trecerea timpului
prin lunete aprinse
la capăt de lume

mă întristezi doar când te rogi
pe marginea patului
umbrei cu aripi subțiri
să nu plec
pe o ploaie cu scarabei
să ne împletim trupurile ude
până
dincolo de nopțile absolute

te cunosc mai acut decât
rochia de aer pe care o porți
deasupra apelor
suflecată pe coapse
călcând nepăsătoare
pe inimi desculță
peste arșița verii,
prin văzduh,

prin iarba înaltă
până la sărut