înserarea asta răcoroasă
are ceva tandru în ea
un fel de emoție umedă a ochiului înlăcrimat
privind un apus oranj sub un cer prea albastru,
ca-n copilăria mea.

am văzut la asfințit cum soarele își rememora traseul și sincopele avute:
- un gând negru noros de la oamenii
cufundați în criza lor de timp și fără să mai vadă răsăritul
gonind cu 50 mile pe oră să ajungă urgent la joburi;
- o îndepărtare de comtemplare, o apropiere de acumulare,
- și-o întunecare friguroasă a inimiilor
când căldura zilei a cuprins orașul...

însoțeam soarele în toate fazele și răsucirile zilei
solidar și solitar îi povesteam și eu traseele vieții
cântând, visând și derulând în minte locuri și clipe

și ca să nu se simtă singur, când răsare în cealaltă jumătate a lumii,
și ca să nu mă simt singur, când adorm în jumătatea mea de lume,
las geamul deschis ca visurile mele să se strecoare afară și să-i însoțească mersul
iar razele lui, imperceptibile, să-mi invadeze feeriile