îi priveam zâmbind și atât,
oameni care nu au ucis niciodată,
aveam nevoie de medicamente și de un soare
mai încet
în drumul șerpuit către noapte,
pescăruși zburau, să nu-mi fac griji pentru ziua de mâine,
pentru următoarea plecare spre necunoscut,
încercam
să mă gândesc la un lucru frumos.

tot ce îmi puteam aminti însemna averea
pentru care
nu trebuia
să dau socoteală.
ziua continua să scadă,
ne pândeam unii pe alții,
auzeam focurile, ascunși în tufișuri,
ca într-o joacă de-a hienele,
oamenii mari inspirau
teama să nu-mi strălucească ochii
din cauza febrei,
noaptea făcea ca șoaptele noastre
să-și piardă mințile după încărcătorul celuilalt.

cineva încerca să ne convingă cu lapte de mac,

am petrecut timp întrebând
ce boală se întinde ca un stol auriu.
atunci
am simțit că stă în puterea mea
să-i aleg pe cei doisprezece.