erai undeva la periferia ta

acolo unde nimeni nu ajunsese vreodată

îmi amintesc, era frig

mergeam zgribulită


am trecut poduri, mocirle, gropi de gunoi

amintirile veneau după mine ca omizile grăbite

când simt contracțiile și se îndreaptă spre adăpost

să-și bandajeze corpurile-n giulgiuri

 

și veneau în masă ca după un exod al iubirii

se bandajau în larve, multe, mici

toate grămadă, fără nume

ca după un dezastru, ca după un blestem

neidentificate și fără cruci

gata pentru viața de apoi

într-o viitură comună

 

tot felul de femei picior peste picior le păzeau

cu țigările aprinse, rujate, singure

ele însele pietre funerare

pietre de hotar, nici nu mai contează

 

undeva aici printre oseminte

am văzut un loc verde, foarte verde

un luminiș, culoarea lui n-o pot explica

pentru că nu e pe Pământ

e doar în tine, nici tu nu știi de ea

ți se vede în ochi de câte ori mă privești

un parazit de care nu ai habar

care-ți mănâncă pe-ascuns din măruntaie

 

la fel acest loc defrișat

se întinde și mai mult când mă întâlnește

un fel de răsărit al copilului din tine

 

de la o vreme orbesc

de câte ori dau mâna cu tine și nu știu de ce

încep să par că deja nu mai sunt de prin locurile astea