pe vremea când alergam timpul în mână cu un avion
și-mi închipuiam că așa trebuie să arate zborul
viața nu e un simplu trofeu pe care să-l atârni pe perete

căutam un prilej să ajung la cârma avionului să pot vedea lumina și crestele munților
de trei ori să mă dau peste cap, de trei ori să-mi lepăd epiderma
să beau mai multă apă
pe urmă drumul se îngustează

nu strâng merele ce-au putrezit în pom

mi-an dat seama că ziua avea să fie lungă, atât cât aveam nevoie s-o aud
pe pajiștea de flori pestriță și de piatră
ochiul meu se lovește
mă doare sunetul

constat că lumea asta a uitat fix ce contează

să picteze

la unison cu cerul