unchiul a murit într-o iarnă
așa cum stelele după o ardere îndelungată
tac,
prea devreme să înţeleg lumea,
îmi ierta jocul cu zorile
trandavia dimineţilor
și amiezile suspendate pe gânduri,
adesea puneam întrebari cerului,
știa să-mi pătrundă în suflet
precum în pâinea pe care o aducea zilnic
cu rata de la oraș,
se întorcea să se odihnească
în iarba ce-l primea cu blândeţea toamnei roditoare
așteptam să cladească din cuvinte istorii.