E templul acesta de piatră și în el stau de veacuri statui de argint,
Răsună ecou de timpuri apuse, prin epoci ce ascund al vremii sublim.
Se lasă din cer o ploaie cascadă, cu ropotul său de cai nechezănd,
Ce vin alergănd să ducă în lume, o urmă de cer și un colț de pămănt.


Sunt om plămădit din lut și din apă, din aer și duh și din Adevăr,
Cuvăntul dintîi îl port și mi-e soartă, iar gîndul răzleț îl țin căpătîi.
Deși îndrăznesc a pătrunde cu mintea spre rostul concret și pur omenesc,
Nu pot înțelege nici timpul , nici firea, acestui destin pe care îl trăiesc.

Îmi pun în speranță o parte din vină, căci insăși speranța îmi destramă chemări,
Să pot să clădesc iar templul de piatră, cu sufletul meu încercat de așteptări.
Prezentul îmi este verdict și sentință, aș vrea mai ușor să îl pot depăși,
Căci văd doar o lume ce nu are culoare ,cu tonuri de timp și tonuri de gri.

Cu fruntea lipită de geamul ce cată spre sradă, privesc cu uimire la ploaie visînd
Și- mi pare că viața e o feerie, un dar făcut nouă aici pe pămînt.