mă apropiasem
simțisem un gard viu tremurând
ca și cum o pasăre ca și cum om

o magnolie își dăruise petalele
vântului... privirii de artist
dumnezeului ascuns
așteptându-și constant
ofrandele ancestrale

au trecut mai multe secunde
cine știe?! poate o viață
căutam detaliile acelea apte
să garanteze continuitatea
cum ar fi o problemă spinoasă acaparatoare
o iluzie... un joc nesfârșit de-a-uitatelea

din nou mă apropiam
simțeam
vietate bolnavă
nu se știe dacă agonisindu-și rana
de prin vecinătăți... dintr-un sine

sirena sunase deja... pentru a câta oară?
mai toți cunoscuții alergaseră
își puseseră la adăpost cele 2 mâini 2 picioare...
bruma de sensuri cu care poate o stare de asediu să te lase
aproape fericiți improvizau posibila oră viitoare
încă erau capabili să înfieze licurici
să legene somnul cu monștri al vinovatului

făceau dulceață de vișine își recondiționau hainele... sentimentele... iertau... băteau din palme se salvau chiar dacă... chiar dacă


și tu...

și noi

2 vietăți agonice
nemaivând
minimul motiv
să se adăpostească