ai scris o mulțime de poeme pentru sacha
și niciunul n-a fost despre sacha.
toate au fost despre cum trebuie să fie

distrugerea slăbiciunilor,
atingerea valvelor inimii, pentru ca aceasta
sa nu se oprească.
înghițirea comprimatelor cu eliberare prelungită ca și
mâine să fie o zi frumoasă.

ai scris cu un creion mecanic prin care
la fiecare apăsare ai mai crescut cu
un milimetru,

la fiecare apăsare,
ai absorbit cu tifon
sângele,

care a curs prin venele orașului,
acest cadavru ce nu apucă
niciodată să se răcească.

la fiecare apăsare,
ai acoperit,

și sângele tău,
și sângele lui sacha.

dar orașul nu știe nimic despre toate astea.
va rămâne la fel, cu toate luminile lui străvezii, așteptându-ne,
exact ca un animal însetat de sânge.

un animal care o să treacă în viteză pe o autostradă din care
știe de la început că nimic
nu va mai ieși viu.

iar tu o să fii mereu acolo
pe partea cealaltă, cu valvele inimii deschise,
ca o ambulanță care-și deschide brusc ușile.