nu știu dacă se numește regăsire
sau este numai tributul revendicat
de trufașa viață

toate aceste scene nocturne
când pungesc așternutul
fac din vis o placentă
în care umblu desculță prin mine
pe coridoare niciodată știute

... drumul meu concret
pe șosele din bitum și păsări înghețate
urmând traiectoria pădurilor dezmoștenite
drum în pantofi roșii din lac decojindu-se și degete strânse
în văzul orb al exteriorului care te-mpinge te-mpinge

drumul meu
așteptând
eliberarea
Acasă!

plânsul pe care mi-l reprimam în copilărie
să nu mă vadă Mama
plânsul pe care mi-l sugrum acum
să nu mă văd... să nu mă văd... de mine să stau ascunsă

*
gesturile noastre cândva unice
mimând eternitatea
în după-amiaza nesfârșită de iulie
când ne permiteam all inclusive

gesturile noastre orfane azi
intrate în rândul anonimatului
neputința de-a mai găsi măcar
un strămoș care să jure în fața lui Dumnezeu
că noi i-am păstrat sângele
felul de a se încrunta
de-a duce mâna la gură
minunându-se

**
pe un câmp
degetele noastre rămase infantile vor testa
consistența feroce a lumii ingrate
instinctual iremediabil căutând
învelișul unui uter
acea instanță maternă
care să ne țină
încă o vreme
în afara morții

pe noi străinii
treziți
la o aruncătură
cosmică
de toate
ale noastre