cum să mai reabilitez lumea
când câinele meu moare de frig pe dinăuntru
și pe dinafară de singurătate
și parcă dojenește focul
că nu înghite mai multe lemne
și pe mine că nu-mi înghit semenii

- n-am bani că
ți-aș lua o zgardă,
îi spun scuipând printre dinți
propria-mi nesimțire
ca pe niște coji de sâmburi,
până una alta mai aleargă să te încălzești
în jurul lumii
sau măcar în jurul propriei cozi
că n-ai să stai să-ți privești stăpânul
cum își mestecă frustrările
și își peticește amintirile
în papuci de casă memorială

ori te gândești ce mult semănăm noi
la reflexele condiționate
când dăm din coadă
și lingem mâinile stăpânilor
pentru coșul zilnic de consum
în timp ce ne așteaptă
la poartă cortegiul
funerar hodorogit
de roțile dințate
ale timpului?