uneori ne e teamă că o să ne trezim
singuri. de parcă singuratatea n-ar avea nimic nobil.
de parcă înăuntru aș avea un animal
care se hrănește din mine asemenea unei oglinzi
în care mi se-arată tot ce am de pierdut
în loc să-mi văd chipul.

singurătatea este o fetiță fericită
între jucăriile ei. și nu pot ajunge la ea.
îmi ating pielea și-mi sunt atît de străin
încît dacă mă tai la deget
sîngele curge într-o culoare necunoscută.

așa e frica: are frumusețea ta, părul tău
cu vîrfurile ieșite din ziua de azi
cu rădăcinile dincolo de amintiri. atît de frumoasă îmi ești
că atunci cînd ieși din casă
cerul se lipeste de pămînt. te iubesc fără să te ating
și singurătatea ta sunt eu.

uneori ne e teama de noi înșine; să nu ne fie.
singuratatea e cînd îți rupi un picior și cineva te ajută
să mergi mai departe, fără să întrebe dacă poți de unul singur.
așa sunt oamenii,
tărgi care te duc înspre moarte
în timp ce-ți șoptesc aproape zîmbind
stai liniștit, va fi bine.

atît de frică să-mi fie:
să cred că amintirile cu tine vin pe sub ușă
și mă trag asemenea curentului
pînă mă prăbușesc infinit de adînc
în mine. te găsesc.
ești singur doar atunci cînd vrei să vezi
oameni.