plânsul meu era cu păsări
rostogolindu-ne aripile... orașul
celor o mie de cântece rămase în afara sentimentului
cum criminalul de soi în afara legii

fără minima circumstanță atenuantă cântecul meu era
cu păsări albe și păsări verzi... toate acele stări efemere... incolore
asemenea voalului căzut irecuperabil la nunțile ratate

și au rătăcit nu au mai ajuns vreodată la habitat
au trebuit să fie cu strămoși necunoscuți și copiii altora
într-o redobândire deposedantă a identității

plânsul meu era înalt... mult prea viu
ca să nu disloce mai mult de jumătate din rosturile firii
și mergea un copac cusut de pământuri cu niciun chip familiară fiindu-i
apartenența la rădăcină nici atât dreptul elementar la constituție

plânsul meu cobora vertiginos pe tiroliană
ca-ntr-un hades ca-ntr-o deznădejde
în falsa noapte fără de cocoși de dinaintea Învierii

cobora vertiginos
da cu mine de rămășițele trupești ale cerului
de iubirea aceea uriașă făcută scrum
printr-o întâmplare perfidă depășindu-ne înțelesurile.