ierburile crescuseră înalte
prilejul de poticnire perfect pentru toate ieșirile din copilărie
căci câinelui îi era spaimă și toate ambulanțele claxonau isteric
reproducând fidel aria valsului nostru

nu erau ale mele... nu fuseseră niciodată?!... foșnetul... trilioanele de vietăți
care azi militau mai mult ca oricând pentru integritate

ce mască purtam și care-mi fusese trădarea?!

am mers paralelă cu zvonul castanului
uriașul blajin care ținea în rădăcini casa... gândul să nu o ia razna

(discreția mea ar fi putut trece drept aroganță...)

cu sfertul ochiului dreptunghiul cândva perfect se sustrăgea
ariei deposedate


pe o scenă îndepărtându-se degetele abile ale unei mogâldețe
stăpâneau valurile mării verzi ca pe miracol

niciodată vara nu ajunsese mai repede din urmă
penuria de timp aruncându-ne moartea în spate.