Doar ploaia mai mângâie uitarea
iar uneori
prin estomparea memoriei
naşte un buchet de lacrimi,
important este să nu-i privești
cutremurarea
decât printre pleoape

Ploaia nu trebuie să o vezi,
trebuie să o simți
prin sânge
ca un ceas
pulsând translucid în trecuturi,
să o asculți pe acoperișuri
cum cerne o poveste
de octombrie

Ploaia nu cade pur și simplu
prin atmosferă
ea mai întâi doare ființa omului,
îi cutreieră sinuciderea,
și abia după aceea începe a crește
în firul de iarbă

Ploaia nu curge aiurea
pe geamuri și olane
ea trece mai întâi
prin amintirile copilăriei,
prin sufletele noastre de trestie,
apoi pe sub temeliile oaselor,
până încep să ne usture amurgurile
şi lacrimile,
așa,
doar de tristețea
copacilor