propriul meu trup
e sortit să fie trăit de mine
și pesemne
eu sunt obligat să-mi trăiesc trupul
suportându-ne reciproc frustrările,
păcatele și apucăturile
datorate imperfecțiunii actului de creație
sau lutului primordial

poate nici nu mă recunoaște

în pielea aceasta de om
poate ar vrea o altă conștiință
altă logică de dedublare
altă filozofie existențială

trupul meu e un arbore într-un spațiu închis
care trebuie să-și reteze
periodic năzuințele
ca pe niște ramuri uscate
care tânjesc după cuiburi de păsări ancestrale

corpul meu poate mă urăște într-atât încât
uneori se îmbolnăvește
de moarte
lăsându-mă să mă îndrăgostesc,
fără să mai întrebe dacă știu ceva despre
iadul din spatele iubirii

sau despre fața nevăzută a Lunii

iar când întind mâinile să te cuprind
în toate felurile
să te iubesc în toate chipurile
eu trebuie să mă prefac
într-o inconsistență metafizică
și să tac
acceptând nedefinitul introspecției

și atunci, întreb străinul care pare că stăpânește
imponderabilul,
- domnule atoateștiutor,
eu sunt cel care iubește,
trupul meu
sau descreieratul care-l locuiește?