Noaptea se deschide pe margini,
în somn visele se lovesc de pietrele lunii
și se reflectă în apă.

Printre brațele zilei zboară prigorii,
aerul se rupe în urma lor
ochii se țes,

timpul se pierde pe drum.

Mă acoper cu frunze,
Inima mea este o fântână de dor.
Cântecul mi se sparge în silabe sonore,
îmi ascult sufletul cum curge ca laptele cald
și beau răsăritul,
cuvintele de mulțumire
sunt mai puține
decât îngerii de pază.