Imense frunze roș-ruginii apăreau pe cerul senin.
Grele ca durerea de a fi român, câteodată.
Din înalt profesorul ne zărea schijele argintii precum pulberi de aramă
Simplitatea ființei ce mă cuprindea nu putea fi scrisă
Pur și simplu deveneam o secvență din el fără să-l știu.
Curând renașterea lui devenise chinul meu
de nespus.
Lâncezeam lumii întru pribegie prin Parnas până voi găsi poetul Pindului.
Peste toate astea a căzut zăpadă în păr și craniu și creier.