singur într-o galerie cu figuri de ceară
sunt asaltat de cuvintele rotunjite
de griji,
se sfarmă liniștea,
se reconcepe glaciar lumea,
vinovăția aparține mecanicului
de pe trenul ce nu a oprit în câmpia infertilă
s-ar fi urcat cu gândurile împachetate
odraslele principilor și amantele întârziate
ce vând anticoncepționale soțiilor,
acestea răsfățate la coafor visează la mântuire,
cu pieptul desfăcut zvântă minciuni,
debarasează din cămări fructe furate
din care nimeni nu s-ar gândi să mai reînnoade viața,
la capătul drumului nepavat ce duce în miriște
imperiul recompune catedrale în care soarele
sfințește liturghii,
vitraliile acoperă privirea să nu se audă slujba
preotului fără vocație,
de atâta singurătate mi-am clădit speranțele în pod,
în noptile în care nu pot dormi citesc
amintiri din copilărie.