n-am de ce să opresc ploile din suflet
las să spele tot praful acumulat pe arterele inimii
să pot să-mi răcoresc și eu respirațiile
după atâtea purtări de măști ipohondre

în toamna mea endemică ploile au gust de mântuire
o lepădare de sine ici, o smerire colo,
și un amin rostuit după o spovadă lapidară

dincolo de pasul meu așezat se adună amorf
acoperind treptat orizontul care mă înconjoară
nimbostratusul cenușiu ce-mi moleșește trupul
și-mi supune voința...

simt cum o toamnă pandemică cuprinde tot universul
pe retină se produc descărcări empirice de lumină reflectorizantă
străfulgerându-mi ploile căzute anapoda peste suflet

ca un azimut mă plasez la capătul dintre veghe și somn
încercând să captez raza de soare ce trece prin gândul meu
la fiecare întuneric luminat sporadic
când se reflectă transparent în inimă
vara perpetuă din mine