ieri încă fugeai desculță
prin imensitatea curată
ceața se plia sublim pe iarba de fildeș,
pe talia ta prea înaltă,
știam și eu și zborul rănit
că te îndrepți spre ferestre de vânt
să-mi poți spune mâine exact
din capătul lumii
cât de mult m-ai iubit,
cât de mult m-ai urât,

rătăcirea ta era deja prea departe
să o mai pot ajunge cu un gând
sau cu limbă de moarte
totuși încercam să-ți deslușesc pașii pe pereții
subţiri de clepsidră
fiindcă aveam urechea de bronz
și nu puteam auzi perfect
adâncimea din noaptea de sticlă,

știu că sunt un fel de duh dilatat
precar spre apus
iar busole de aer
mi-arată steaua nordului
mereu înspre polul opus
nu știu însă cum o câmpie de maci
între noi se repetă
când privesc prin grilaje de fier înroșit
rotiri de pe altă planetă
și te întreb atunci privind peste umăr
eclipsa de sânge
unde mi-ai dus umbra de mânâ
şi frica,
de nu mi-o mai pot atinge?