stropește-n roșu plaiul ce-i deja roșit
vlăstarii rupți de grindină în vie…
iar vinul sec ce n-o mai fi să fie
putea să fie leacul nost´ de dumirit…

alături liliacul alb izbit de gheață
își scutură de lacrămi vălul fin
înălțătoare creanga mult semeață
zâmbește fără lacrimi la destin.

și spre vlăstarii veștejiți de soartă
în veritabil rece naufragiu
își scutură coroana de trei flori
ce fi-va cel tăcut duios omagiu.

și albul florilor pălește
în ritmul unui roz nedeslușit
oh, primăvara asta este
bolnavă grav și de nestăvilit.

vlăstarii zac însângerați în vie
în amintirea unui vin...
ce nu mai vrea să fie.