Îmi cântă la geam privighetoarea,
Însă urechea mea nu simte nimic,
Îmi vine să urlu, să țip,
Poate așa îmi voi auzi chemarea.

Dar în zadar,
Sunt imună la propria-mi durere
Și oricât aș încerca nu am habar,
Cum să îmi fac Inima se spere.

E închisă în propriul castel de gheață,
Unde nici măcar cea mai mică șoaptă,
Nu o poate ajuta să treacă prin viață,
E goală, e rece și neînduplecată.

Simt frigul cum îmi pătrunde în vene,
Cuprinzându-mi corpul pas cu pas,
Dacă nici primăvară nu poate opri visele negre,
Atunci nici măcar un strop de speranță
Nu mi-a mai rămas.

Simt ceața cum îmi îmbracă privirea,
Împiedicându-mă să văd frumusețea din jurul meu.
Simt gheața cum îmi acoperă mâna,
Neputând să mai fac nimic pentru sufletul meu.

Și încet încet tot ce e înlăuntrul meu moare,
Greșesc, nu mai știu să îmi cer iertare,
Rănesc, nu mai pot oferi alinare,
Trăindu-mi viața ca un bloc de gheață umblător.
M.A.L. 13.03.2020.