la nunta albastră sunt strigat
după numele de botez,
urc scara la capătul căreia
îngerul mă așteaptă,
sunt asemeni unei pasări cu aripile strânse
mă sperie arhitectura stranie a valurilor într-un orizont aprins,
păcatul revărsat ca un foc mă topește
taie în asfalt fâșii de conștiință,
pâinea dospită de mine nu se aruncă
mucegăită în uitare,
singuratatea zidurilor mă înghite.