sunt un om care nu mai crește, ci stă pe loc în bătaia vântului,
în mine se adună praful și tutunul uscat din vremea de demult,
când fumam țigări cu gust de mentă,
astfel încât doar organele mele ascunse vederii poate cresc,
dar numai Dumnezeu le știe.

sunt un caz clinic, disecat și preschimbat în planșă anatomică,
cu ochii mari, bulbucați, de culoarea violetelor timide.
probabil că sunt încă vie, fiindcă îmi place boarea serii, undeva pe un țărm
păzit de stabilopozi și far.
aici erau pașii mei și mai departe, vreme de vreun ceas, erau picioarele mele,
aici erau buzele mele sărate de vorbele triste despre moarte și libertate
și la vreun metru distanță curgea sudoarea de pe fruntea mea,
ca apa dintr-o stalactită...

presupun că ați mai văzut oameni care strigă după ajutor
și la un kilometru de-abia găsiți trupurile lor, corzile lor vocale încă vibrând,
buchetul de maci și albăstrele pentru ultima lor nuntă campestră,
partitura pentru pian sau solo de vioară.

sunt un om amărât de gustul vieții și alb precum zăpada din munți.
mă împărățesc cuvintele și cântecul, dumineca și dragostea.