Prin geamul ultimei uși din metrou
sunt prăbușit pe banchetă
un inorog cu cornul înfipt într-un brad și leșul spânzurat spre pământ.
o rană deschisă a unei păduri pe care n-o vezi de copaci.

Am mers toată viața pe aceeași linie de metrou,
neoprit, cu sângele pompând nestăpânit,
fără niciun fel de piedică
fără să privesc cine urcă și cine coboară,
cu dinții strânși și mâinile încleștate.

Ca o boală urcată de la răsărit,
care-și face loc printre coastele familiei mele
până în cap, în mine, în dorințele mele.

Cu bunătate, metroul meu se va opri în mare.

Va trece prin mulțimi,
va trece printre cuști și animalele se vor năpusti să sfâșie monstrul de aluminiu
va trece prin timp, ca o clepsidră defectă,
ca un fulger prin vena cavă,
va trece prin toți prietenii mei și le va răci respirația.
și vor pleca, își vor zdrobi creierii munților de șine.

Am să sfârșesc prăbușit pe bancheta unui metrou oprit pe nisip.
Ca un animal în urma căruia rămâne doar dorul.