Privește-te!
Așa arată chipul singurătății!
Clipa
îmi luminează realitatea!
Apa uitării
curge liniștită
croindu-și vad
prin timpul care vindecă
ORICE!
Cuvintele atacă,
săgetează,
mângâie,
lovesc,
mușcă,
sfărâmă,
frământă!
Spectacol de iad sau paradis
ce naște în pământul meu
monștri și îngeri!
Vise înmuguresc fără lege,
răzvrătite picături de liniște carnivoră
arzând în piept spaimă atavică!
Vis fără dominație,
cale către libertate
intru în iubire,
ca într-o catedrala a mântuirii,
stăpână pe astre
și dezastre.
Mă ajută la desăvârșirea spirituală,
vizualizând spectacolul lumii
ca un arhitect,
îmblânzitor al absolutului
în care mai înot
încă!
Mi-am lipit pe față mască întrebării,
ororii de prezentul
pe care nu-l recunosc,
pe care l-aș schimba pe-o sămânță,
negerminată încă!
Împart neliniște în așteptarea clipei
în care voi strivi gângania fricii,
simplu halou rătăcit
printre rădăcinile tălpilor
ce prăvălesc peste timp
uitarea!
Pământul
îmi crește mustind sub picioare,
pământ de cuvânt,
nemișcat ochi de ciclop,
plămădind ulcioare odoare,
travestind moartea
într-o floare nemuritoare!
Sclavă la galere,
car timpul unui veac bolnav,
fără leac,
să-l dau în vileag strigoilor măsluitori
de vină și smirnă,
până voi naște cuvânt pământ,
din mormânt fără vină!
Degetele-mi picură mir
în candelabrul viață,
indolent și duplicitar
ignorând realitatea!
Vanitoasă,
mă cuibăresc în străfundul ochiului tău,
aidoma unui înger zburător!
Îmi revendic trupul
în tacerea unui cuvânt
tocit de roata care-mi macină zilele.
Privește-te!
Zi trecută,
prezentă
și viitoare
scot din pălăria destin
mântuind cu ploaia lor,
mirabila sămânță!