urc,
cobor scările,
ploaia s-a oprit brusc de parcă a trăsnit-o un fulger,
respirația primăverii îmi dezvirginează plămânii,
ciripitul
trage gândul pe sfoară,

mă agăț de tot ce-mi iese în cale,
ca atunci, în iazul de la marginea satului,
agățată de-o creangă
aud vocea ta: respiră, respiră, dă din mâini, și din picioare,
o să vină, o să vină

printr-o strângere de inimă scot capul din apă,
expir apa,
pentru tot restul vieții mă păzesc de sete,
prefer să mă diluez ca un mercaptan ce-și traversează propriu volum,
ridicându-și valoarea la o limită acceptabilă,


caut să-mi dau timp,

ajung într-o lume de mirosuri,
fără a-și pierde calmul, boabele de mosc parfumează pădurea,
magicieni leneși,
stăpâni fideli ai bolovanilor pădurii,
trezesc invidia,

să fiu mosc,
mosc să fiu,
macră verde, fără sânge, fără flori,
s-absorb toată umezeala,
toată
până aerul va muri sufocat de propria invizibilitate.